Referat despre români

In fiecare zi, un român se declara mandru de apartenenta sa la neamul din care face parte. Usor fortat, ca pentru a se convinge, un efort de a-si motiva neputinta milenara care-i demonstreaza ca are prea putine motive cu care  sa se mandreasca. Mai sunt cei care ”au intâlnit și români fericiti”, o varianta mult mai realista decat cea cu… mandria. Românii fericiti sunt din ce în ce mai putini, in realitate suntem un popor trist si deprimat. Cenusiul strazilor, al imbracămintei, privirile fixe ce nu se intersecteaza cu ale altora, oamenii nu-si zambesc, batrani incrancenati,iînraiți,tineri fara perspectiva, fara speranța, visand sa plece, si sa lase in urma România cu tristetile ei cu tot.

De 23 de ani, ideea ca libertatea ne-ar fi oferit ocazia sa facem tot ce nu s-a putut face pe vremea lui Ceausescu, este contrazisa de realitate: aceleasi gropi in asfalt, aceeași mizerie pe strazi, aceleasi haine intunecate, aceleași frustrari, plus multe altele noi. Românii sunt patimași, dar au o voluptate a suferintei, a urii și a invidiei, a tentatiei de a-si face singuri viata un cosmar pana la moarte.

Românii se culca deprimati si se trezesc la fel… Nu considera ca au motive sa fie altfel, poate pentru ca stiu ca fiecare zi le va aduce aceeasi rutina, din care nu știu sau nu vor sa se rupa. Aleargă ca niște hamsteri în roata, ca sa se întoarca mereu de unde-au pornit, fara sa-si dea seama unde e inceputul si unde e sfarsitul. Pe parcursul goanei nefericite, inutile, nici macar nu apuca sa-si dea seama daca alergatura sa are vreo justificare in afara de efortul de a-si creste copiii care la randul lor, se vor zbate la fel ca parintii sa arunce in viața alte generatii de alergatori fara tinta, la fel de tristi, sau poate mai tristi decat predecesorii lor.
Românii nu stiu, sau au uitat sa se bucure de ceva ce nu tine neaparat de viata materiala, pentru ca… Daca ploua prea mult, sunt nefericiti, daca e prea multa caldura, sunt molesiti, daca e zapada tipa ca nu pot iesi din casa. Un român care zambeste pe strada fara motiv, este suspectat ca ar putea suferi de afectiuni psihiatrice, devenind tinta unei bascalii. Un altul, cu imbrăcăminte colorata, daca e barbat, cu sigurantă e homosexual, daca e femeie, e cu sigurantă tarfa, sau excentrica. Amabilitatea trece drept linguseala, chiar daca cel caruia i se adreseaza nu prezinta niciun interes, nu ofera niciun avantaj in a fi lingusit, afara desigur de magnitudinea personalitatii sale de care, doar el e convins.

Pe masura ce înainteaza in varsta, românul e si mai trist… Mai canta si danseaza doar pe la nunti, in rest se incranceneaza șa-si umple paharul cu venin urmarind stiri prapastioase si talk-show-uri in care i se inoculeaza și mai multa ura. El ar vrea să fie fericit, dar nu stie cum. Crede ca fericirea nu poate veni decat din afara lui, de la altii. Mai cu seama, de la politicienii ce vin dintre ei, prin alegerea lor și care invariabil, îi dezamagesc. De aceea, românii vor mereu altceva si constata de fiecare data, fara excepție, ca rezultatul e acelasi. Românul intruchipeaza si intareste definiția nebuniei: face mereu aceeași greseala, asteptand un rezultat diferit. Apoi face pe nevinovatul si pe victima, invocand blesteme stravechi sau nenorociri mai noi care ar putea explica nefericirea sa. ”Doamne, cu ce ti-am greșit?” e refrenul de secole al românilor. Insa Dumnezeu tace si nu raspunde, poate pentru ca asteapta cu rabdare ca neamul asta sa vada odata singur unde greseste, de ce nu se da jos din roata aceea care nu-l duce nicaieri si mai ales, de ce nu-si cauta drumul in viața in loc sa se multumeasca sa alerge prosteste in cerc.

Nu stiu ce solutii sa dau fara ca alți români sa nu râda de ele cu superioritate, dar poate ca o simpla reevaluare a fiecaruia dintre noi ar fi utila… Poate ca daca am ezita sa apasam cu sete claxonul in prima secunda dupa ce se face verde la semafor, admitand ca secunda aceea nu va schimba cu nimic evolutia unei zile, cu atat mai putin a propriei vieti ar fi un punct de pornire. Daca in scoli, la orele de educatie civica, profesorii ar uita de propriile griji si ar invata copiii sa se bucure de fiecare rasarit, de-o floare, de-un pom inflorit, sa cante, sa râdă, sa tipe, sa iasa din tipare…

Poate ca daca n-am mai hrani generatiile urmatoare cu ideea ca Miorița este singura capodopera a românilor si ca in fatalitate sta splendoarea neamului, sau ca drobul de sare trebuie neaparat sa cada in crestetul cuiva, ar fi un bun inceput, dar sunt sigur ca cineva s-ar opune cu revolta, sau dezgust, invocand valori nemuritoare, insistand inconstient ca românii trebuie sa ramana pe vecie un popor deprimat, la limita sinuciderii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CAPTCHA Image

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>